14 ianuarie 2012

Evantaiul speranței...



Ori de câte ori privesc în acel unghi, astfel încât orizontul descrie nemărginirea... ori de câte ori mă aşez în acea poziţie, astfel încât gândul umple Universul... ori de câte ori ascult tăcut, astfel încât zumzetul speranţei îşi desfăşoară extremele... cât de la mine pân' la tine... clipocind bucurie, picurând armonie, susurând încredere, sângerând dragoste... îmi aduce în faţă un curent răcoros cu iz de copilărie şi tot ce am visat cândva am strâns în sertarul căptuşit cu tăcere şi ornat cu linişte, am desenat cu linii paralele tot ce nu exista, am pictat în culori transparente tot ce nu se putea, am sculptat plan sentimente de neimaginat... îmi suflă în ceafă un aer maliţios cu aromă de fericire şi tot ce am sperat cândva am împachetat riguros în conştiinţă, am înghesuit redundant în nesăbuinţă... un aer cald ca de evantai, un evantai scăldat în culori, întreţăsut cu lumină şi armat cu zeci de ace cupidonice, placat cu iluzie şi ornat cu dorinţă, spicat cu visare şi brodat cu năzuinţă... Un evantai al speranţei...

Ori de câte ori privesc în acel unghi, ori de câte ori mă aşez în acea poziţie, ori de câte ori... 
îmi fac vânt încrezător cu un... evantai al speranţei...


Cu dedicaţie:   acelora ce văd în prietenie mai mult decât un simplu mod de a trăi...

Niciun comentariu: